Cândva locurile erau primitoare pentru coloniștii saxoni ce veneau din urma secuilor să împlinească poruncile regilor. Azi un Prinț încearcă să le salveze urmele printr-o fundație ce face trimitere la un poet român. Casele părăsite sunt ocupate treptat de o nouă etnie ce are tendința de a deveni dominantă pe o suprafață mare a Europei. Vechii robi ai feudalilor din zonă sunt mai numeroși, organizați și eficienți în supraviețuire fiind învățați să reziste cu puțin. Un mic sat ce refuză să dispară în istorie, reușește să se întrețină din lucrul manual, cultură, turism rural, arhitectură și ritualuri.
Drumul dinspre comuna Bunești este o rușine a infrastructurii specifică oricărei localități unde Primăria are doar rol de perceptor local. Vechiul Comitat în care se organiza “Ziua Împăcării” (pentru stabilirea sancțiunilor sau menținerea familiei) a rămas o amintire printre cei câțiva bătrâni cu rol exotic în fața grupurilor de turiști ce își caută rădăcinile sau credința. “Vecinătățile” au dispărut înghițite de egoism și obiceiuri noi în care fiecare luptă doar la propria bunăstare. Diverse inițiative sociale sunt pe cale să conserve unele zone, monumente sau locuințe.
La Viscri liniștea amplifică strigătele de joacă ale grupului de copii, iar drumul principal are doua ramificații ce oferă acces pe laturile Bisericii Evanghelice Fortificate. Locurile însorite alternează cu umbra iernii ce încă permite un zâmbet spre soare. Sunt în curtea generoasă tocmai la momentul sosirii unui grup de vârste diferite. Invitația de a participa la un moment religios, combinat cu o reprezentarea artistică a Nașterii, mă introduce în interiorul zidului de apărare apoi în micul locaș de cult. Simplitatea formei ajută la acuratețea sunetului emis de orga refăcută ce acompaniază imnurile din cărțile roșii disponibile în zona centrală pentru femei și pe laterale, bărbaților.
Frigul face lumina lumânărilor să pară de gheață și la final se resimte în durerea de genunchi. Toată lumea rezistă cu o răbdare exersată de-a lungul secolelor în care strămoșii lor au trăit într-o zonă cuprinsă acum de paragina nepăsării. Evenimentul se termină cu prăjituri și ceai oferite de gazde în una din casele refăcute și la interior. Mai sunt necesare investiții, donații sau alocări bugetare, dar avem posibilitatea să admirăm câteva elemente ce marchează stingerea unei culturi. Formele, inscripțiile, compoziția naivă ne trimit la explorarea dorințelor de frumos și gospodărie al unor oameni ce își confruntau soarta păstrându-și identitatea. Micul muzeu adăpostește exponate specifice alături de uneltele ce au menținut faima hărniciei rămasă amintire.
Generațiile s-au dus lăsând povești, legende și o mână de pietre funerare cu același simbol: copacul vieții într-o reprezentare locală de salcie plângătoare. Drumul din piatră bătută amintește de trecerea romanilor, treptele diverse încă mai țin terenul, împrejmuirile ne arată că determinarea vine și de jos de la cel hotărât să-și îmbunătățească modul de conviețuire. Asistența socială a luat locul grădinilor de altădată și pomana pe cel al producției familiale necesare subzistenței.
Micul sat lasă o impresie de spațiu și solid. Sursele de apă rămân accesibile oricui. Câțiva copii aleargă întrebându-se “De ce?”, ” De ce nu?” răspunde cel din față într-un zgomot de pași ce se afundă în solul umed. La mică distanță o nouă viață curioasă își întreabă mama dacă toate casele sunt din Viscri. Copilăria reușește să-și găsească adăpost în continuare printre zidurile noi și vechi.
Mă întorc pe un alt drum prin Dacia fostă Ștena până la 1931. Preocuparea de a șterge trecutul din amintiri sau din teren rămâne.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.