Trenul de Noapte spre Lisabona de Pascal Mercier

Cartea a apărut la Editura Vivaldi în 2007. Traducerea și prefața Sanda Munteanu. Mulțumesc Editurii pentru acordul de a reproduce fragmentele de mai jos:

“Am adeseori impresia că întâlnirile dintre oameni seamănă cu încrucișarea trenurilor de mare viteză în bezna nopții. Aruncăm priviri superficiale, hăituite, spre cei pe care de-abia îi percepem într-o lumină chioară, în spatele geamurilor aproape opace, dar care dispar iar din câmpul nostru vizual înainte de a fi avut timpul necesar să înregistrăm figura lor. Oare să fi fost într-adevăr un bărbat și o femeie cei doi care zburaseră ca niște năluci, încadrați de rama unei ferestre luminate apărută din neant, ca încrustată în întunericul golit de conținut? Oare cei doi se cunoșteau unul pe altul? Oare vorbeau unul cu altul? Sau râdeau? Sau plângeau? Veți spune că așa se întâmplă și când oameni străini trec unul pe lângă altul pe stradă, bătuți de ploaie și de vânt. Comparația ar putea fi pertinentă. Dar cu mulți oameni avem relații mai îndelungate, mâncăm și lucrăm împreună cu ei, dormim cu ei în același pat, locuim sub același acoperiș cu ei. Mai putem vorbi, în acest caz, de o întâlnire efemeră? Și oare toate elementele care vor să ne sugereze constanță, familiaritate și cunoaștere intimă nu reprezintă doar o amăgire inventată pentru a ne autoliniști? Nu cumva vrem, cu ajutorul ei, să ascundem și să alungăm efemeritatea scăpărătoare și tulburătoare tocmai fiindcă ne este imposibil să i ne împotrivim clipă de clipă? Oare întâlnirile cu alții, privirile schimbate cu alții nu se aseamănă cu încrucișarea scurtă și fantomatică a privirilor călătorilor ce alunecă unii pe lângă alții, amețiți de viteza inumană și de curentul de aer care cutremură și zguduie totul? Nu-i interceptăm mereu incomplet pe ceilalți – ca în întâlnirile fulger din timpul nopții – așa încât rămânem doar cu prezumții, cu fragmente de gândire și însușiri inventate, pe care noi li le atribuim? N-am putea spune mai degrabă că, în realitate, nu oamenii se întâlnesc unii cu alții ci umbrele aruncate de reprezentările lor?” pag. 132-133

“Unii profesori intrau în panică de câte ori privirile scrutătoare ale lui Amadeu se opreau asupra lor. Nu fiindcă privirile sale ar fi fost critice, sfidătoare sau belicoase. Dar ele îi dădeau profesorului o singură șansă, doar una singură, de a aduce o explicație corectă. Dacă făcea o greșeală, dacă își trăda nesiguranța, privirea lui Amadeu nu devenea nerăbdătoare sau disprețuitoare, nemanifestând nici măcar decepție, nu, doar că își întorcea capul nevrând să-și arate sentimentele, iar când ieșea din clasă saluta politicos și prietenos. Dar tocmai această vizibilă dorință de a nu jigni era nimicitoare. […]

Cu toate acestea, nu afișa totdeauna o atitudine exigentă. Și nici nu s-ar putea spune că ar fi fost, în genere, un personaj lipsit de contradicții. Manifesta și fracturi, inconsecvențe și fisuri, uneori aveai senzația că nu-l mai înțelegi deloc. Dacă își dădea seama că făcuse o boroboață cu felul său de-a fi debordant dar și arogant, rămânea extrem de uluit și de șocat, încercând pe toate căile să o dreagă.” pag. 202-203

“Nu ar trebui să suportăm deziluziile cu un oftat, ca ceva fără de care viața noastră ar fi mai plăcută. Ar trebui să le căutăm, să le depistăm, să le contabilizăm. De ce sunt deziluzionat de faptul că toți actorii idolatrizați de mine în tinerețe dau acum semne de îmbătrânire și degradare? Ce învățăminte trag din deziluzia că succesul are o importanță destul de mică? Unii au nevoie de o viață întreagă pentru a admite, în cele din urmă, că părinții i-au deziluzionat. În realitate, ce am așteptat de la ei? […]

Dacă cineva ar vrea cu adevărat să se lămurească asupra propriei persoane ar trebui să fie un colecționar neobosit, fanatic, de deziluzii; depistarea experiențelor dezamăgitoare ar trebui să fie pentru el o patimă – patima definitorie a vieții sale; și-ar da atunci perfect de bine seama că deziluzia nu este o otravă distrugătoare, corozivă, ci un balsam calmant, răcoritor, care ne deschide ochii dându-ne posibilitatea să intuim adevăratele contururi ale sinelui nostru.

Și nu ar trebui să-l intereseze doar deziluziile care îi vizează pe ceilalți sau împrejurările exterioare. În momentul când descoperim că deziluziile reprezintă un fir conducător care duce spre sinele nostru, vom dori să aflăm și cât de mult ne deziluzionează propria persoană: de exemplu, lipsa de curaj sau de sinceritate; sau să ne dăm seama de limitele extrem de înguste care îi sunt trasate simțirii, acțiunii și exprimării noastre. În fond, ce am așteptat și sperat de la noi înșine? Să fim nelimitați, să fim cu totul altfel decât suntem?” pag. 296-297

“SOLIDAO FURIOSA. SOLITUDINE FURIOASĂ. Să fie oare adevărat că toate acțiunile noastre sunt dictate de teama de singurătate? Oare din cauza aceasta ne dispensăm de tot felul de lucruri pe care le vom regreta la sfârșitul vieții? Acesta să fie motivul pentru care spunem atât de rar ceea ce gândim? De ce altceva ne-am crampona de căsniciile zdruncinate, de prieteniile nesincere, de sindrofiile plictisitoare, organizate cu ocazia unor aniversări? Ce s-ar întâmpla dacă am renunța la toate acestea, dacă am pune capăt șantajului insidios și am rămâne solidari cu noi înșine? Dacă am permite dorințelor noastre înăbușite și mâniei cauzate de înrobirea lor să izbucnească întocmai ca o fântână arteziană? Căci mult temuta însingurare – în fond în ce constă? În liniștea instaurată de lipsa admonestărilor? În faptul că nu mai este necesar să ne furișăm, cu sufletul la gură, pe câmpul minat al minciunilor conjugale și al adevărurilor trunchiate din relațiile de prietenie? În libertatea de a nu lua masa în compania cuiva? În timpul nelimitat care ne stă la dispoziție în clipa când avalanșa de întâlniri încremenește? Toate acestea – nu înseamnă, în fond, ceva minunat? O stare paradiziacă? Prin urmare, de ce să ne temem? Oare această frică să fie generată, în ultimă instanță, doar de faptul că nu am analizat obiectul ei? O teamă inoculată în noi de părinți nesăbuiți, de profesori și preoți? Și suntem chiar atât de siguri că ceilalți nu ne-ar invidia văzând cât de multă libertate am dobândit? Și că nu ne-ar căuta după aceea compania?” pag. 426-427

Cărțile ne aleg uneori ca răspuns la întrebările ce ne macină. De la personajele respective aflăm reprezentarea gândurilor nerostite de teamă, necesare pentru o anumită identificare. Pentru prima dată această carte constituie un răspuns așteptat intens și o contopire majoră cu personajul ce la rândul său se identifică cu personajul aflat în centrul căutărilor proprii. Este ca o triplare a personalității folosind viața trăită și posibilitățile a ceea ce ar fi fost dacă alegeam altă direcție. Introspecția se poate face prin meditație sau prin lectura adecvată. Rămâne de văzut ce voi face cu răspunsul.

Imagine preluată de pe librariaonline.ro.