Am pierdut o idee

Suntem într-o permanentă căutare: a drumului, a unui sens filosofic sau a unor valori asimilate la principii după care să ne orientăm justificarea alegerilor pe care le facem în momentele considerate de noi importante. De multe ori ce considerăm noi important la nivelul unui grup larg (oraș, țară) este total neinteresant în restul lumii. Un singur vot are șanse minime, dar momentul lui de glorie, la fel ca o singură dramă. În viața reală, zilnic, se consumă povestea cuiva și doar ineditul, șocantul sau emoția bruscă mai reușesc să declanșeze, să iasă la suprafață pentru a deveni vizibile o scurtă perioadă deoarece se acoperă de altceva și mai senzațional. Am ajuns să desconsiderăm necazul simplu suficient pentru ca cineva să renunțe. Avem compasiune doar către marile tragedii devenind triști în zilele pline de normal, obosind în fața unor fapte considerate “prea puțin”.

La fel facem și cu ideile. O perioadă ne ghidăm după ceea ce primim de la cei care au trecut prin situație sau facem propriile noastre descoperiri din care extragem învățăminte și ne crește sentimentul/starea de siguranță absolută ca rețeta magică ce dă rezultate împotriva unei boli. Consecvența unui ideal urmărit pe parcursul vieții devenea cândva virtute, iar cei din jur te recunoșteau și manifestau apreciere oferind uneori și anumiți termeni cu rol de marcă: Hagiu, Vodă, Profesor, Doctor, Domn. Azi conexiunea rapidă și imediată dintre aproape toți oamenii de pe Pământ a nivelat deosebirea dată de efort, în paralel, de multe ori, cu o scădere sau dispariție a prestigiului.

Să ajungi la Sfântul Mormânt este strict o chestiune financiară posibilă în ore fără pericolul vechilor caravane de mărfuri, să-i trimiți un mesaj Președintelui cu o înjurătură a devenit democratic pentru că nici el nu mai este echivalentul unui mare erou istoric, pe profesori îi filmăm în timp ce copiază, iar apelativul “Domnule” poate fi perceput ironic dacă nu chiar jignitor. În plan religios orice formă de manifestare a credinței s-a transformat într-o permanentă donație de resurse de parcă Divinitatea de orice fel și-a deschis o contabilitate mondială.

Să fie o pierdere a valorilor, o decădere globală? Nu. Am fost impresionat când o școală de mare prestigiu se lăuda că elevii lor sunt pregătiți pentru mai multe profesii în schimbul taxei de studiu consistente. Cum poți educa pe cineva în 3-4 domenii chiar asemănătoare, în aceeași unitate de timp și pe același sistem organizatoric: practică, memorie, interacțiune? Îmi place să cred că de fapt înveți cum să te adaptezi înaintea celorlalți.

Un om bogat în bani îmi spunea că a reușit prin hărnicie mergând pe drumul deschis deja de alții considerând că o cale nouă este necesară doar în cazurile extreme din pricina resurselor inițiale prea mari. Doar că acum pe parcursul vieții tale e posibil să îți dispară complet profesia din care părinții tăi primesc pensie. Și sunt afectate într-un grad diferit toate profesiile din lume. Apar activități de neimaginat și dispar unele considerate sigure. Așadar “hărnicia” a devenit o abilitate secundară insuficientă. Interesant și de explorat este sentimentul de libertate ce vine inclus în noul nivel evolutiv. Diferit de “eliberare” se duce mai mult către o ușoară inconștiență necesară supraviețuirii decât către un transfer al muncii în rândul roboților. Unde va duce noua libertate omenirea?

Vom vedea cum se sting mari pasiuni lăsând loc doar flăcărilor de moment. “Trăiește clipa” (de faimă) devine tot mai profund. Greutatea gândurilor este conectată la numărul de “Like”-uri ce captează atenția neglijând experiența. Expertiza nu mai trece de superficial pentru că devine plicticoasă de la amănuntele cu care se înconjoară. Atât de multă informație la dispoziția publică și tot mai puțină analiză; nu e timp. Oare unde s-a dus?