Iadul călătorește liber prin Europa

Toată lumea știe o poveste despre munca pe un vas de croazieră. Câțiva au câștigat destul de bine sau au bifat destinații exotice pudrate cu prafuri de la petreceri memorabile. Avem și o parte rămași în sistem, pe funcții căldicele, uneori cu familia, dar cel mai adesea doar cu paharul prin care își admiră bijuteriile, hainele, ceasurile obținute cu un venit ce în țară (vorbim de țări precum – România, Ungaria, Slovacia, Bosnia, Macedonia, Serbia, Croația, Spania, Egipt, Gambia, Indonezia, Filipine) ar fi cerut două-trei vieți și mai mult de “calificare la locul de muncă”. Alții au preferat să deschidă agenții de recrutare devenid furnizori pentru marile companii multinaționale ce rulează mii de angajați pe vapoarele primite în exploatare de la diverși miliardari ai lumii.

Te angajezi “pe vas” și atunci când rămâi fără alternative sau fermecat de cuvintele dulci din anunțuri. Ai fi renunțat la idee dacă oferta ar include o perioadă de probă măcar de o zi. Majoritatea împrumută bani pentru plecare așa că întoarcerea iese din opțiune ajungând să dezvolte un sistem de rezistență identic cu cel din închisori. După “reeducarea” gusturilor în materie de alimente, parfumuri, obiective turistice, rafinament, te transformi în denumirea generică de “echipaj” deși rămâi un simplu executant al unor sarcini identice, fixe și zilnice.

Am considerat că plec pregătit și tot a fost copleșitor. Totuși, am organizat un ritm de lucru în serviciul de noapte refuzat de toți cei înscriși la interviu datorită lipsei de bacșiș. Mai exact când oaspeții și echipajul dorm eu lucrez. Singur, încântat de liniște și cafea, uneori copleșit de sarcini administrative și trecând peste incidente precum inundație, vagabonzi la bord (Ungaria), hoți (Germania), toalete înfundate, oaspeți rătăciți (Ungaria).

Vaporul ce mă adăpostește efectuează sejururi pe Dunăre între Giurgiu și Bonn. Compania face profit în țările riverane cu angajați plătiți printr-un birou din Cipru deși restul birourilor sunt în Elveția. Astfel taxele plătite sunt minime și legislația muncii inexistentă. Doar gunoiul produs e maxim. Pentru că ziua dorm, reușesc rar să folosesc două-trei ore din timpul numit “liber” deoarece în contract scrie că te prezinți la muncă oricând este necesar. Așadar, promisiunea cu vizitarea unor locuri memorabile ține mai mult de optimism. Turele de zi lasă ferestre de timp între plimbările clienților și dacă ai terminat la timp sarcinile. Cei mai mulți preferă să doarmă mai ales dacă noaptea a fost utilizată la relaționarea (pe rând) cu cele câteva angajate de sex feminin.

Primesc în schimb momente frumoase cu răsăritul și deschiderea unei zile noi. Toate diminețile pe Dunăre sunt pline de ciripit, schimbul nocturn-diurn între vietăți, bărcuțe prinse de câte o rază gălbuie, purtate de apa brună, aerul răcoros ce pune stăpânire pe simțuri și arome din copilărie ce aduc mereu noi forme ale fericirii. Urmează câteva minute de discuții cu Dl. Paul, fost psiholog de analiză comportamentală la FBI, pensionat de 20 de ani și bucuros să răscolească amintirile în lipsa somnului matinal. Toate încep să se supună unui ritual repetitiv până la exasperare și pierzi noțiunea timpului. Probabil așa arată veșnicia întreruptă doar de îmbarcarea unui grup nou de suflete.

Doar că în “burta” fiecărui vapor, acoperit de frumusețea lumii, stă Iadul lipsit de ferestre sau aer proaspăt. După semnarea contractului vei ști ce pedeapsă primești pentru repetarea păcatelor de care ai promis că te lepezi atunci când viața te-a pus la încercare. Din oră în oră îi străbat colțurile așteptând o nouă zi în care să asist la diverse momente de ură provocate de plictiseală sau decădere psihică. Echipajul unui vas are comportament de haită pregătită să se hrănească din emoțiile noului venit. Sângele cald le freamătă în nări și ai nevoie rapid de o protecție sau să faci pe nebunul.

Un loc urât ce miroase a moarte și dezinfectant de la oaspeții aflați în diverse stadii de descompunere. Doar alcoolul (oferit și de companie) te ajută să supraviețuiești. La 20 de ani însă nu știi ce să cauți, iar la 40 ești prea bătrân. Nimic de simțit, zero implicare. Zâmbetul forțat, obligatoriu conform prevederilor regulamentare este afișat ca grimasă permanentă a feței. Oameni deveniți o strâmbătură în așteptarea bacșișului din care să-și facă o viață ce nu are răbdare să-i aștepte.

Destine plutitoare cuprinse de o singură întrebare: Când mori cu adevărat?