Dreptatea lucrurilor mici

M-am obișnuit să fiu singură. În curând se va umple camera cu flori. Ultimele trei plicuri cu semințe le-am ales chiar acum. Trec mereu printre rafturile pline și văd cum se uită lung dacă nu cumperi. Aceleași fețe și azi, zile identice, noroc că florile sunt diferite. Ieșirea din magazin este momentul interesant. Întind mereu bonul pentru verificare și mă las analizată, de privirea agentului.

– Da. Sunt o hoață. M-ați prins! Doar că furtul de timp încă nu se pedepsește. Mai ales dacă e timpul tău. Să stai ore, plimbând niște semințe. Cu speranța că uiți de ce ai venit.

Restaurantul de sus are acum zonă rapidă bine așezată să te convingă cu o gustare. Azi am terminat mai repede și miroase bine, pare a fi mâncare gătită la oameni mulți. M-am obișnuit cu singurătatea nu și cu tăcerea. Și prin raioane au uitat să mă întrebe dacă doresc ceva. Parcă mi-e foame, să urc, o fi și ceva lume. Nu mi-e foame. Sete. Da. Sete îmi este. Tare. Ah! Fir-ar! Ce m-am împiedicat. De data asta însă m-au văzut. Le va fi imposibil să spună altceva.

– Hei! Doamnă… Ultima treaptă este proiectată greșit. M-am lovit la ambii genunchi. Și alți oameni se pot lovi. Să transmiteți că e mai înaltă și marginea metalică agață…

– Așa s-a făcut din construcție…

– Din construcție se venea cu un plan mai redus și aranjată puțin. Suntem mai multe persoane ce ne împiedicăm mereu de ea.

Tot goală sala. Cei doi muncitori sunt inutili. Doar să se bucure de mâncarea ieftină. Mesele astea maronii, toate le fel, cu scaunele așezate în aceeași poziție, au făcut din hrană un standard. Cum să ai un prânz vesel într-o încăpere liniară? Portocaliu obsedant prin pânze, pereți sau case. A devenit un țel să te înconjori de culori puternice. Revoluția nuanțelor. Un loc lipsit de inspirație, fără inițiativă, blochează discuția liberă despre rostul vieții. Și eu tot caut…

Îmi cade privirea, cât timp apostrofez bucătăreasa, peste un tip șters cu o cafea în față. Pare din același peisaj cu seturile zilnice de angajați ce se îngrămădesc la ore exacte. Parcă foamea are un orar de lucru. Am urât mereu repetiția chiar dacă oferă siguranță. Totuși vorbesc și ceva încearcă să traverseze creierul meu. Da, tipul are o carte din care citește, dar acum este atent la mine. Ridic instinctiv tonul, apare încă o femeie și se străduiesc să îmi explice că treapta a fost mereu înaltă. Mă apropii mai mult de el ca să mă fac auzită. Poate asta căutam. Schimb registrul și par jovială de conversație. Ofer sfaturi despre întreținerea scărilor, stau semi-profil cu el. Voi face dreptate tuturor celor ce s-au împiedicat. Durerea din genunchi a trecut însă amintirea momentului persistă, mă îndeamnă să cer schimbarea.

Hai, curaj! Reacționează cumva. Am nevoie de un erou. Fii salvatorul meu. Împreună să rezolvăm frustrările zilnice ale omenirii. Și-a scos ochelarii, a revenit la cartea lui. Putea fi cel căutat. Mă îndepărtez și din mijlocul sălii revin cu o remarcă. Nu știu ce am spus doar că speram să reaprind scânteia. Sorbitura calmă a cafelei m-a convins că i-am dispărut din memorie. Se pierde prin aventura textului fără contact cu realitatea din jur.

– Andreas? Sunt eu. Voi întârzia cu predarea manuscrisului. E tot mai greu să-mi găsesc personajul final. Caut, provoc exasperări, vociferez, doar că au dispărut eroii cavaleri, apărătorii domnițelor aflate în primejdie.

Închid telefonul, arunc semințele, am deja flori și în pat, chem taxiul și arunc destinația ca pe o monedă în care aștepți ca soarta să te pună în legătură cu o noua aventura. Sunt un Indiana Jones feminin căutând comori. Umane.