Documentar și drepturile omului

Problema refugiaților nu este rezolvată. Plătim pentru un strop de liniște până în Octombrie când Turcia va readuce subiectul în discuțiile prin care pe lângă fonduri solicită și acces liber pe teritoriul Uniunii Europene. Va fi imposibil ca o țară, dominată de bătăi în Parlament, atacuri teroriste capcană, arestări dacă adresezi întrebări administrației, Cipru, Kurzi, tabere lipsite de organizare și servicii, să se conformeze celor 72 de puncte negociate, astfel că în iarna următoare vom avea o dilemă: închidem ochii (România are mai puține probleme și tot nu reușește să respecte ritmul ales) sau reluăm variante noi din “Traseul Refugiaților”? Mai are Ungaria suficient gard sau trupe de ripostă la granițe?

Rămâne de văzut unde se va poziționa România ce a fost ocolită pe moment, dar unele curente extremiste au utilizat suferința ca pe o amenințare refuzând o analiză în profunzime a situației și poate a posibilităților de colaborare cu țările membre la nivel de ordine, justiție și logistică. Asta dacă reușim schimbarea imaginii refugiatului din terorist năvălitor în om. Cine înțelege sau dorește să își formeze o părere justificată poate explora o serie de filme documentare ce reflectă o micuță parte a pribegiei ce afectează 40 milioane de persoane la nivel global. “Lampedusa în Iarnă” ne introduce în primul rând al zonelor ce intră în contact cu bărcile pline. Poate fi un antrenament pentru ceva posibil și la noi în țară. Populație ce se consideră neglijată în avantajul străinilor și emigranți ce vor să își salveze viața în baza unor drepturi sociale general valabile. Dar poate o țară cu propriile probleme, începând de la sărăcia specifică zonei de Sud, să ofere ajutor?

Festivalul Internațional de Documentar și Drepturile Omului a continuat cu “Violență Domestică” o privire în interiorul sistemului juridic din America relaționat cu protejarea celor în pericol, condamnările pentru abuz și posibilitatea de adăpost. Efortul civic devine concret după consumarea unei suferințe ce ar trebui să poată fi evitată. Teama vizibilă a femeilor nevoite să renunțe la tot, procentul tot mai mare al bărbaților deveniți victime, ne arată o formă de violență a umanității dusă de multe ori într-un registru de context psihiatric. Un subiect introdus “sub preș” prin multe țări deoarece produce efecte în toate straturile sociale, indiferent de educație și conform dezbaterilor de după fiecare film, se perpetuează prin replicarea comportamentului familial.

“Democrație” este mai mult decât votarea unei legislații europene despre protecția datelor. Avem ocazia să parcurgem lanțul procedural ce pornește de la Comisia Europeană, Parlamentul European, Raportorul, Comisiile, inclusiv cele “independente” sau din “umbră”, miile de amendamente, perioada de timp necesară, interesele diverse ale participanților la procesul democratic, Consiliul Miniștrilor, criza și votul. Doar că nu se termină aici. Urmează Consiliul European și Parlamentele Naționale. O legislație de tip vizionar poate depăși mandatul unui Comisar și în ultima perioadă este sprijinită preponderent de crize (Snowden, Refugiați, Atentate) reușind în unele situații să reducă la 6 luni timpul de decizie altfel întins pe 2-4 ani.

“Adevăr pe peliculă” ne arată un Afganistan asemănător cu România în zonele ei marginalizate și un Afganistan al anilor ’70 plin de culoare, libertate, progres, romantism. O comparație ireală în același interior cu urmașii unor oameni ce au căzut în capcana istoriei preferând să-și ardă cultura devenind un popor nefericit. Dedicat singurului păzitor al arhivei timp de peste 30 de ani sau ultimului profesionist capabil să recupereze pelicula, copiilor ce nu văzuseră un film vreodată și urmăreau caravana cinematografică sau celor plecați prin Europa, dar receptivi atunci când situația o cere deși alegerile libere sunt în același timp guvernate de amenințarea unor violențe. Oameni total enervați de o evoluție culturală în luptă cu cei care își consideră istoria o valoare a patrimoniului mondial. Totul îmbrăcat în haina delăsării personale generalizată la populația lipsită de speranța unui mâine.

“Șerifi în Ucraina” un film al neputinței materiale, decăderea personală și lipsa de acoperire administrativă într-o zonă de conflict cu marele imperiu de la răsărit. Surprinzător de asemănător cu zona Moldovei din România mai ales când camera surprinde inclusiv invidia inutilă și gratuită a vecinilor îndreptată spre cel ce promite că va deveni mai bun. Bucăți din momente cu impact propagandistic, educațional sau teama de noul război atât de apropiat ca distanță. Refuzul încorporării, numărul tot mai redus de populație tânără, moartea prezentă alături de obiceiurile de iarnă, oferă un sentiment scopofil din care rămâi cu senzația că nici viața ta nu are o importanță majoră. Nașterea unui copil, asigurarea ordinii, conflictul de conștiință sunt momente ce traversează filmul ca o grefă pe un fundal istoric neinteresat de mărunțișuri. Doar că uneori lucrurile mici fac națiunile mari. Persistă sentimentul “satului cușcă”, locul de unde nu vei reuși să evadezi vreodată.

Festivalul a fost organizat de One World Romania debutând cu o expoziție foto “Traseul Refugiaților”, găzduită de Centrul Multicultural al Universității Transilvania și la final vă ofer un fragment audio de la eveniment: