Dansul Mortii

Despre Moarte se scrie puțin din teama de a nu invoca un sfârșit nedorit, dar către care tinde orice organism viu. Cu toate acestea până la evoluția medicinei diversele boli, ce au străbătut toate colțurile lumii, au lăsat urme adânci în toate straturile sociale și au provocat transformări fundamentale prin apariția de noi clase, ramuri ale artelor, scrieri, prelegeri, conferințe universitare, care au ca fundament diverse perioade de decimare fizică a populației. Pentru multe dintre ele încă nu se cunosc suficiente detalii astfel că în cazul unei răspândiri teritoriale se recurge la istorica izolare a zonei infectate.

Remarcabilă a fost reprezentarea, inevitabilului sfârșit, în pictură, artă ce în momentele epidemice de vârf ajungea inclusiv pe pereții locuințelor pustiite. Dansul Macabru devine astfel mai mult decât un curent artistic cât o formă de a păstra vie prezența finalității în viața oamenilor. Unii ajungeau religioși extremi, iar alții se dedau desfrâului maxim. E ca o scenă din The Simpsons când cei din biserică se duc la cârciumă și invers atunci când la știri se anunță Sfârșitul Lumii. Am găsit câteva scene pictate și aici ca urmare a Marii Ciume din perioada 1347-1352. Se murea într-o zi, timp în care săracii se bucurau de bogățiile abandonate; a fost afectată o treime din populația Europei lucru ce a generat însă o bunăstare deoarece bunurile celor decedați s-au reîmpărțit supraviețuitorilor generând dublarea produsului intern brut pe cap de locuitor. În plus multe dintre marile catedrale sau monumente de arhitectură religioasă au fost construite prin donații familiale sau comunitare și sunt menționate zone unde numărul deceselor a fost mai scăzut sau infestarea a întârziat oferind timp de adăpost.

Erau afectate toate straturile administrative în însăși esența lor, fapt ce a generat atât o contestare a divinului și orânduirii nobiliare cât și nevoia de a găsi vinovați. Doctorii erau neputincioși devenind chiar un factor de răspândire având în vedere contactul lor fizic cu pacienții. Măștile cu cioc umplute cu ierburi pentru filtrarea aerului, considerat riscant de inhalat în zonele respective, erau inutile. Au fost momente când aceștia trebuiau să poarte un semn distinctiv pentru ca restul populației să se poată feri de atingerea lor. Pentru plasarea responsabilității pe diverse categorii sociale cu trimitere inclusiv la Anticrist și ce a generat până azi voi folosi un fragment din cartea “Ciuma Istoria Morții Negre” de Klaus Bergdolt apărută la Editura All în traducerea făcută de Maria Cătălina Radu, cu mențiunea că ultimele descoperiri trimit existența bacteriei și implicit a epidemiilor până la anul 2800 î.e.n:

“Teologi prestigioși, de la Hippolytus, în secolul al III-lea, până la egumenul Adso din Montiert-en-Der, în secolul al X-lea, i-au atribuit origini iudaice Anticristului, care la sfârșitul lumii își începea domnia temporală. Prin urmare, acesta era considerat ca fiind descendent din Tribul lui Dan și a fost deseori comparat cu Messia cel așteptat de evrei. În piesele de teatru populare din Evul Mediu, acesta a primit deseori trăsături “iudaice”. Teama în fața sfârșitului se îmbina cu teama față de această figură. Erau de așteptat reacții supradimensionate. S-au putut găsi cu ușurință argumente teologice și juridice. Cu un secol înaintea ciumei, Toma d’Aquino constata că biserica putea dispune de bunurile evreilor “deoarece evreii erau sclavii acesteia”. Deși contemporanul său Inocențiu al IV-lea polemiza împotriva Talmudului și cerea nimicirea acestuia, în 1247 papa i-a luat pe evrei sub protecția sa, în ciuda “acuzației de crimă rituală” din care, mai târziu, au luat naștere miturile legate de infestare. Cu toate acestea, conducerea bisericească le refuza botezurile și convertirea.

Un factor decisiv pentru teoria conspirației au fost acuzațiile care – din nou, cu mult înainte de ciumă (1321) – au fost aduse în Aquitania: leproșii erau învinovățiți că au otrăvit fântânile și izvoarele la ordinele evreilor. Pe baza mărturiei unui lepros, oamenii credeau că au fost informați despre compoziția otrăvii: sânge uman, urină, pulbere profanată de anafură și ierburi secrete. Leprosul a declarat că un evreu bogat i-a dat otrava și i-a oferit bani pentru netrebnicia sa. I-au fost promise sume mai mari dacă putea aduce mai mulți leproși care să comită astfel de asasinate. După alte surse, regele Tunisiei a fost cel care a instigat la complotul otrăvirii. De asemenea, au circulat zvonuri că Satan însuși voia să distrugă astfel creștinismul.”

Să aruncăm o privire și la un moment premergător: Marea Foamete din Europa. În jurul anului 1300 se atinge un maxim de prosperitate prin cultivarea celor mai întinse suprafețe (de până atunci și pentru următorii 500 de ani) corelată cu o creștere a populației (Anglia de la 1,4 milioane la 5 milioane, Franța de la 6,2 milioane la 17 milioane de locuitori). Răcirea globală ce a provocat înghețul Mării Baltice în 1303 și 1306-1307 a eliminat producția de vin din Anglia și de grâu în unele zone din Danemarca sau Provența. Sezonul agricol a fost micșorat cu 2 luni cu veri mai reci și umede fapt ce a provocat contaminarea cu ciuperci a culturilor. Primăvara lui 1315 aduce ploi abundente și lipsa de nutreț pentru animale, iar o creștere a prețurilor la cereale împreună cu inundații și furtuni au declanșat foametea. Mai sunt doar 32 de ani până la ciumă, o viață de om din acea perioadă. 1316 aduce în continuare ploi, se consumă grâul pentru sămânță și animalele, copiii încep să fie abandonați, străzile și ulițele din Bruges se umplu de cadavrele țăranilor în căutare de hrană, începe consumul de câini, pisici, găinaț de porumbel până la acte de canibalism. (Toate perioadele de foamete ale omenirii cuprind și acte de canibalism sau jefuiri de cimitire astfel că orice om de azi are cel puțin un strămoș ce a supraviețuit prin această metodă).

Anul 1317 aduce aceeași vreme umedă, apar bolile specifice (pneumonie, bronșită, tuberculoză), efectele asupra animalelor se mențin până în 1320. Mai sunt necesari 5 ani pentru redresarea producției, dar un sfert din populația Europei murise. Mai avem 27 de ani până la Marea Ciumă precedată de o nouă foamete în 1345 când a plouat 6 luni aproape fără oprire provocând slăbiciuni și boli astfel că schimbul de purici dintre marmotele din Asia Centrală și șobolanii negri din vasele ce transportau grâne a produs răspândirea mondială a bacilului. Primele cazuri apar în 1330, în 1334 este lovită China cu 5 milioane de decese, urmează India, stepa eurasiatică, Mesopotamia, Siria, Armenia și în 1346 atinge Anatolia. Tătarii din Crimeea dau vina pe negustorii genovezi ce dominau comerțul, slăbiți de boală aruncă câteva cadavre în Caffa (Fedosia azi) și retragerea galerelor în Italia a fost una din rutele de intrare în Europa. (sursa “Cele mai mari dezastre din istoria omenirii” de John Withington, traducere de Andra Hâncu, Editura Polirom)

Ciuma și lepra se află sub control, prostia și ignoranța persistă. Biserica încă publică cărți în care atribuie proveniența Anticristului evreilor și pilde de genul “alcoolul a ajuns în lume printr-o rețetă oferită de Diavol unei babe hidoase cu numele de Ciuma”. Se pot cumpăra oricând de la orice magazin cu obiecte religioase. Iată că originea unor intoleranțe se află în mijlocul unei maladii ce a bântuit secole prin lume provocând răsturnări politice, sociale și religioase. În Moldova, cea mai săracă regiune a Europei de azi, se pot asculta predici în chilii și nu numai, despre Papa-Satană sau Anticrist iudaic. Motivând apartenența religioasă de fapt omenirea își justifică neputința din fața unui final inevitabil. Reprezentarea “Dansului Morții” în spațiul public a fost considerată păguboasă pentru comerț și consum fiind treptat eliminată din viața zilnică. Până la următoarea pandemie mondială trăim de parcă viața este veșnică. Ca fapt divers prima formă a bacteriei ce provoacă ciuma (Ciuma lui Iustinian din 542 de exemplu) avea 3 forme de manifestare ulterior combinate: bubonică (puricii de la rozătoare), pulmonară (transmisă pe calea aerului între indivizi), septicemică (transmisă prin purici comuni din surse umane). Cu ajutorul unei mutații genetice a reușit să se răspândească la modul că rozătorul infectat încerca să muște orice având o senzație permanentă de foame reușind astfel transmiterea la următorul organism viu.

Mulțumesc Anda și Octavian Lazăr pentru vizita la L’eremo di Santa Caterina Del Sasso.

Apelez la un nou fragment din cartea “Ciuma Istoria Morții Negre” de Klaus Bergdolt apărută la Editura All în traducerea făcută de Maria Cătălina Radu:

“Evident, așa cum s-a arătat și în capitolul anterior, problema contaminării nu a fost îndepărtată. Chiar și după dezvoltarea medicamentelor eficiente, precum salvarsanul sau penicilina (după Primul, respectiv în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), era necesară asumarea propriei răspunderi de către oameni pentru a se proteja de infecții. Din acest motiv, în jurul anului 1900 a avut loc o campanie agresivă pentru clarificarea acestor aspecte ce țin de sănătate. Imagini cu deformații care promovau sifilisul ca fiind “noua ciumă” ( al cărui agent patogen a fost dovedit de Fritz Schaudinn în 1905) au fost afișate în școli și întreprinderi pentru intimidare. Ca și la sfârșitul Evului Mediu, cel contaminat apărea mai puțin ca pacient decât ca vinovat. Când, în 1918, milioane de europeni au căzut victime unei epidemii de gripă, a devenit clar faptul că ciuma a fost înlăturată numai prin alte epidemii. Foarte încet s-a înțeles că a evita epidemiile stă în puterea societății. Din acest motiv ciuma și pericolele aferente epidemiilor vor însoți istoria omenirii și în viitor. Călăreții apocaliptici ai lui Durer își păstrează caracterul de actualitate.”