La Bucuresti pisicile sunt grase

Un huruit îndepărtat m-a trezit din adâncirea gândurilor. Când vii dintr-un oraș fără tramvai orice zgomot metalic te sperie. Era doar un Matiz ce mergea pe jantă, fără scântei ca în filme. Doar huruit. Sunt pe Calea Giulești, din București, în drum spre locul de dormit undeva pe o stradă laterală ce te pierde printre case. M-am oprit lângă un transformator electric vopsit cu un peisaj ce redă Castelul Bran. Un contrast care te oprește din ritmul cenușiu cu o promisiune de vis spre lumi pline de culoare. În lumina oferită de bec pare ireal și aflat în stăpânirea unor fantome ce te vor speria prin ușile laterale.

Dacă după-amiaza eram singurul pieton de pe podul Grant, la ceasul întunericului am ales transportul în comun. De oboseală și de teamă, fără justificare, dar instinctuală. Acasă lumea se află deja în confortul locativ, iar aici valuri de oameni au ieșit la cumpărăturile de seară sau tocmai revin de la birourile unde se adăpostesc pe timpul zilei.

Mă apropii de locul sortit somnului și arunc o privire scurtă celor trei fete care butonează telefoanele într-un părculeț pustiu cu o clădire părăsită în fundal. Ziua este un loc urât, dar noaptea felinarele-l fac romantic astupând restul. Glumele obosite ale unor “băieți” ce sprijină intrarea unui magazin îți rememorează amestecul parcurs: bătrânețe, nou, vechi, bogăție, cimitire, amestec suprem de orice. Trei cimitire într-un spațiu de o oră la picior.

O nouă zi a venit cu acea dorință de a încerca ramificații noi ale drumului așa că am ales să traversez zona de cale ferată pe o pasarelă metalică. De aici se vede altă lume aflată în conservare: vagoane abandonate, locomotive diesel scrise ca de un copil și niște construcții de forma unor mici căsuțe unde ultimii lucrători ce mai flutură stegulețe galbene la mișcarea garniturilor, și-au amenajat condiții ca acasă: o băncuță pentru vorbe și semințe, un bidon cu robinet să te speli de unsoare. Vizibilă de pe pasarelă, dar ascunsă privirilor celor doi bărbați, o doamnă cu pantalonii în vine rezolvă una dintre necesitățile primare ale organismului. Probabil la finalul zilei vor îngroșa rândurile celor aflați în căutarea norocului provocat prin pariuri nesfârșite pe diverse evenimente sportive sau sociale. Pe Calea Giulești este câte un coafor în fiecare scară și stațiile au fost ocupate de bănci și pariuri. A rămas frumusețea unui final dacă din creditul făcut viața rămâne un eșec. Invocarea Zeiței Norocului oferă speranță.

Degradarea a îmbrățișat clădiri inerte și ființe deopotrivă. Doar pisicile sunt grase și active cu stăpân sau fără. Imediat ce treci de Calea Griviței peisajul se schimbă. Răsare câte un castel înconjurat de ziduri mari ce lasă doar uneori să iasă câte un S Class. Occidentul a eliminat mersul pe jos, un obicei obositor de “a privi” la ceilalți. Hârtiile de pe jos fac trimitere la servicii de răsfăț culinar deși îngrămădeala unui “târg” tradițional, în care domnii încearcă gustul pălincii, face trimitere la amintirile ascunse ale prispei de origine.

Ziua se închide cu o surpriză finală: o echipă coboară un cadru metalic de pe un bloc. Avertismentele despre potențialul pericol sunt strigătele și fluierăturile de sus sau din lateral. Fără semnalizare, bariere, lumini. Noroc că cei mai surzi au stat acasă. Privesc la balcoane acoperite de nailoane, rufe sau antene de satelit. Fericirea își face loc oriunde.