Balcanicele după Jules Tasca

Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște a venit cu un spectacol de Alexander Hausvater și o temă ce deranjează mereu: războiul religios. O reprezentație curajoasă în zona țării cu maximă densitate de mănastiri și biserici la un public aflat într-o primă ediție de Festival Cultural de amploare. Îmi este dificil să scriu despre o preluare artistică a unei realități ce s-a desfășurat atât de aproape de noi și continuă la alți vecini ceva mai estici. Orice război este condamnabil oriunde ar fi el prezent chiar dacă: “toate încep așa se schimbă doar denumirile.”

Tortura și umilința sunt parte integrantă a oricărei lupte, le practică ambele tabere cu “dușmanul” și aici intervine frumos povestea din care aflăm că noul comandat al lagărului (profesor de istorie în viața civilă) de prizoniere s-a iubit în tinerețe cu una dintre ele. El are acum acasă 3 fete, iar ea un băiat plecat pe front și o fată prizonieră în același lagăr bănuită ca autor al exploziei. Pe parcurs viețile lor se întrepătrund total, fiecare încercând să-l protejeze pe cel drag și descoperind adevăruri dureroase doar că întrebările generate rămân:

– este tortura fizică și psihică acceptabilă mai ales când se aplică non-combatanților (viol, înec, mâncare mucegăită, umilință cu scop distractiv, bătăi)?

– este execuția unui prizonier o decizie a oricărui ofițer (ce simplu scăpăm de cei care “evadează” sau “conspiră la siguranța statului”)?

– este corect ca la decizia unor politicieni, ce rămân în birouri, oamenii să se ucidă între ei în numele unui Dumnezeu necunoscut și invizibil?

Scenele se succed cu repeziciune desprinse parcă din coșmaruri nocturne și fervoarea fanatismului credinței ce-l bântuie pe locotentul creștin nu are diferențe față de patima fetei ce a condus mașina cu explozibil. Au un singur lucru în comun: nu sunt deciziile lor. El acționează pentru Patrie, iar ea primește ordine de la o rețea informațională anonimă. Cu toții își pierd rudele, viețile, demnitatea, sănătatea mintală fără un rezultat concret.

Pe fundal rulează la nesfârșit imagini din primul război mondial și fiecare prizonier când ajunge la granița dintre real și fantezie, ca formă de apărare, este transpus în imagine unde se contopește cu decorul. Dispare în neantul istoriei o tragedie mică în marea luptă a nimănui. Îngroașă numărul celor din gropile comune despre care nu știm și nu vrem să știm nimic considerând viețile lor niște mărunțiș în miza finală. Doar nebunii rămân să supraviețuiască atunci și acum.

Îmi plac asemănările dintre creștini și musulmani atunci când își îndreaptă rugăciunea către divin, elementele de sufism derviș prin care trec toți, răstignirea femeii ca protest împotriva masculinizării ritualice, balerina roz a curajului de a parcurge un drum pe sârma de la granița delirului. De reținut este că în continuare războiul și tortura există ba chiar le mai și găzduim uneori.